Este dimineaţă, ora 7:30 fix. Mă grăbesc să ajung la şcoală. Pe drum, de fiecare dată trec pe lîngă o clădire stranie, însă niciodată nu m-am încumetat să intru. Nu-mi mai pot stăpîni curiozitatea şi deschid portiţa ruginită de bătrînii ani, ce duce în grădină. Se aude un scîrţîit lung, ca şi cum nimeni nu ar fi deschis-o de veacuri. Mica grădină este pustie. Nici flori, nici petec de iarbă, nici grădinar care s-o îngrijească. Nimeni şi nimic... şuieratul vîntului ce cutreieră nebun îmi dă fiori ce îmi pătrund oasele. Îmi fac curaj şi intru în clădire. Dar nu aud nici glas de copil jucîndu-se, nici muscă zumzăind. Linişte apăsătoare. Nu văd decît o păpuşă zdrenţuită din cîrpe uitată pe podeaua rece. O ridic... Mă uit curioasă la ea şi descopăr tristeţe în ochii de nasturi. Merg mai departe şi zăresc o scară prăfuită, acoperită cu pînze de păianjen, neîngrijită şi veche. Urc scara şi dau de o cameră. Uşa este aproape putrezită. Intru şi văd o masă acoperită cu o pătură groasă de colb. Pe ea sînt aşezate farfurii, tacîmuri aurite, pahare străvezii, dar cărora le-au pierit strălucirea, toate învăluite în vremuri apuse.

Deodată, aud un plînset de copil. Într-un colţ, văd, sau mi se pare că văd, o fetiţă care dispare încetul cu încetul. Mă apropii de ea, însă copila se ghemuieşte mai tare. Rochia cenuşie şi zdrenţuită, lungă pînă-n pămînt, îi ascunde puritatea chipului, gingăşia mîinilor de copil. Din părul nepieptănat, încîlcit, parcă răsar fire albicioase, încărunţind-o, iar pe faţa ei apar riduri adînci care transformă efemera tinereţe în bătrîneţe. Ochii ei ce străluceau ca jăratecul, acum se sting din ce în ce mai mult. Cu vocea tremurîndă o întreb:

Această păpuşă este a ta?

Fetiţa îşi ridică ochii înlăcrimaţi şi îmi spune cu glas stins:

-Ajută-mă, te rog...

-Cum să te ajut, fetiţo?

Şi atunci copila se aruncă în braţele mele ca şi cum şi-ar elibera sufletul dintr-o închisoare întunecată şi apoi dispare în neant... înlemnesc pentru cîteva secunde. Mă ridic speriată şi fug din cimitirul de copii.

În spatele meu rămîn urmele paşilor pierduţi ce se imprimă în amintirea mea pentru totdeauna...

Roxana Antochi