Aduc în discuţie acest subiect, Sufletul este nemuritor... este opinia mea, pornind de la CREAŢIE urmînd o EVOLUŢIE... De mii de ani, această întrebare îi pune pe oameni în încurcătură. Credinţa în nemurirea sufletului este împartăşită aproape în unanimitate de miile de religii şi secte ale creştinătăţii. O intîlnim ca doctrină oficială a iudaismului. În hinduism, această credinţă stă la baza învăţaturii reîncarnării. Musulmanii cred şi ei că sufletul trăieşte după ce corpul moare. Animismul african, şintoismul şi chiar budismul, predau variaţiuni pe nemurirea sufletului.

Pe ce mă bazez? Există o teorie care spune că toate ideile sînt legate de ceva real. Mai exact, omul nu poate inventa ceva cu totul nou (nici măcar la nivel de idee), ceva care să nu fi existat înainte. Deci, mă întreb, dacă sufletul nu ar exista cu adevărat, cum ar fi putut omul să-l inventeze din moment ce nu ar fi avut din ce să se inspire? (mă refer aici nu numai la suflet, ci la entităţile spirituale în general).

Însă răspunsul pe care eu însumi mi-l dau e acela că omul nu a putut inventa pînă acum lucruri care să fie inventate de la zero fără a avea nici o legătură cu realitatea înconjurătoare.

În încercarea de a găsi un răspuns consider că sufletul reprezintă cea de a doua structură a entităţii umane, situată între corpul fizic şi cel spiritual. "Se manifestă ca proiecţie individualizată a spiritului coordonat de conştienţă şi este transgresat în planul energetic pe un cîmp vibratoriu cuprins între valoarea de 4 şi 60 hertzi (Hz) structurat perceptiv pe 4 paliere de frecvenţă Delta 4 Hz; Teta 4-7 Hz; Alfa 7-14 Hz şi Beta 14-60 Hz. Se manifestă prin reacţii emoţionale (IE) sub imperativul a trei forţe coordonatoare: senzaţie, sentiment, dorinţă şi se exprimă prin reacţii emoţional-volitive în comportament. Senzaţia se alimentează cu energie de tip PRANA, sentimentul cu energie de tipul FOHAT, iar dorinţa cu energie de tipul KUNDALINI. Emoţia, ca produs al celor trei tipuri de forţă generează o energie de tipul MANA şi este rezultatul raportului dintre senzaţie, sentiment şi dorinţă. se măsoară în Unităţi de Conştienţă (U.C.), raportate la o scală de la 1 la 100." (parapsiholog Lucian Iordănescu)

Pentru a înţelege cum "funcţionează" sufletul, voi defini cele 4 energii care constituie "hrana" sufletului, astfel:

Senzatia: Capacitatea de percepere a recepţiunilor transmise prin cele 5 simţuri, aparţinătoare corpului fizic. Se produce în corpul sufletesc sub influenţa spiritului, care este singurul capabil să pună în acţiune conştienţa. Întreruperea relaţiei univoce dintre spirit şi suflet conduce automat la pierderea capacităţii de conştienţă. Lipsa conştienţei se defineşte a fi starea de comă.

Sentimentul: Atitudinea corpului sufletesc faţă de o anumită senzaţie. Se produce sub influenţa determinărilor spirituale. Sentimentele sînt extrem de variate şi ocupă cea mai mare parte a sufletului. Ele sînt de două feluri, catalogate după reacţiile pe care le produc în suflet: pozitive bucurie, pace, linişte, încredere, veselie, desfătare, mulţumire, mîngîiere, plăcere, satisfacţie, armonie, înţelegere, calmitate, seninătate, poftă de viaţă, dispoziţie, încîntare, voluptate, bunătate, frumuseţe, optimism, generozitate, entuziasm, sinceritate, respect, stimă, devotament; şi negative nelinişte, nerăbdare, supărare, mînie, spaimă, groază, îndoială, regrete, plictiseală, gelozie, ură, invidie, tristeţe, răzbunare, indispoziţie, îmbufnare, amărăciune, necaz, nemulţumire, scîrbă, nenorocire, nevoie, pacoste, răutate, enervare, irascibilitate, nervozitate, urîciune, furie, ranchiună, sarcasm, aroganţă, calomnie, violentă, agitaţie, pretenţiozitate, egoism, remuşcare, frică, pesimism, descurajare, apatie.

Dorinţa: Tendinţa corpului sufletesc de a se manifesta printr-o acţiune. Se concretizează sub determinismul senzaţiei şi sentimentului

Emoţia: Reacţia corpului sufletesc în raport cu valorile senzaţiei, sentimentului şi dorinţei. Sufletul este tumultuos, este anarhic, răzbunător şi se răzvrăteşte împotriva ordinii. În interiorul său senzaţiile, sentimentele şi dorinţele configurează emoţii vulcanice, care de cele mal multe ori copleşeşte persoana care a ajuns să fie stăpînită de către suflet. Sîntem obişnuiţi să trăim sub imperiul sufletului şi de aceea ni se pare anost şi lipsit de spontaneitate modul de viaţă condus de către spirit.

Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet".

Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup. Ce este omul? Omul este un sîmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv. Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică. După Sfîntul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi macrocosmos, fiindcă este mai mare decît toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27). Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tîlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scîrbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mîhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mîntuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, pînă la ieşirea noastră din viaţa aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pămîntul şi slujesc mai aproape de noi la mîntuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfîntul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mîngîia în necazuri, de a-i întări cu cuvîntul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfîntul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938).

Sfîntul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune şi el că "omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvîntătoare. Ce este mintea omului, aceea este şi îngerul cu trup" (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentarii la viaţa lui Moise, p. 813).

Căci trebuie să ştim că numai Dumnezeu este cu desăvîrşire netrupesc, că toţi îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sînt preasubţiri, din foc ceresc şi sînt numiţi în scrierile bisericeşti "netrupeşti". Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfîntul Duh, împărtăşeşte şi binevesteşte Evanghelia în care este cuvîntul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mîntuitoare de suflet. Omul, asemenea începătorilor, stăpîneşte oraşe, ţări şi ţinuturi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi. (Facere 1, 28)

Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putînd şi el să reverse înţelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu spre mîntuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos. Dar sufletul omenesc, imitînd pe serafimi, cînd ajunge desăvîrşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atîa dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încît, pe drept cuvînt, este "un serafim în trup, un serafim pămîntesc". Omul este mai mic decît îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine taine dumnezeieşti decît aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mîntuitorului despre Sfîntul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuţi din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decît el (Matei 11, 11; Luca 7, 28).

Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decît îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfîntul Vasile cel Mare şi anume: prin minte, prin cuvînt şi prin voie de sine stăpînitoare, adică liberă.

Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpînitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfîntului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.

Cînd sufletul devine conştient de el însuşi în corpul său astral şi cînd are ca ambianţă a sa fiinţele-gînduri, el se află conştient în afara corpului fizic şi, de asemenea, în afara corpului eteric. Dar, în acelaşi timp, el simte atunci că facultăţile sale de a gîndi, de a simţi şi de a vrea aparţin de un domeniu restrîns al lumii, în timp ce, prin natura fiinţei sale celei mai profunde, ar fi capabil să cuprindă mai mult decît ceea ce-i este dat în acest domeniu al lumii. Sufletul devenit clarvăzător în lumea spirituală poate să-şi spună: "În lumea sensibilă eu sînt obligat să mă rezum la ceea ce îmi permite să observ corpul fizic; în lumea elementară suport restricţiile corpului eteric; în lumea spirituală sînt limitat de faptul că mă găsesc ca pe o insulă cosmică ale cărei maluri mărginesc facultăţile mele de existenţă spirituală; dincolo de aceste maluri există o lume pe care aş putea-o percepe, dacă aş străbate perdeaua pe care, prin activitatea lor, o ţes fiinţele-gînduri înaintea privirii mele spirituale" (Părintele Ioan Cleopa). Sufletul este capabil să străbată această perdea dacă dezvoltă continuu facultatea darului de sine însuşi pe care o cere şi viaţa în lumea elementară. El are nevoie să sporească din ce în ce mai mult capitalul forţelor care maturizează în el viaţa în lumea fizică sensibilă, pentru a-l asigura în lumile suprasensibile împotriva slăbirii, tulburării sau chiar anihilării constienţei sale. În lumea fizică sensibilă, sufletul poate concepe gînduri şi nu are nevoie decît de forţa de care dispune în mod natural, fără efort deosebit. În lumea elementară, gîndurile slăbesc pînă devin ca nişte vise care sînt uitate chiar în momentul cînd apar; ele nu ajung niciodată la conştienţă, dacă sufletul, înainte de a intra în această lume, nu lucrează la consolidarea vieţii sale interioare. În acest scop, el trebuie, înainte de toate, să-şi intensifice forţa voinţei, deoarece în lumea elementară un gînd nu mai este un simplu gînd; el posedă o activitate interioară, o viaţă proprie. Trebuie să-l menţinem prin voinţă, pentru a-l împiedica să nu iasă din sfera conştienţei.

În lumea spirituală, gîndurile sînt fiinţe vii şi independente. Pentru ca ele să rămînă în conştienţă, sufletul trebuie să fie consolidat, încît să aibă în el însuşi forţa pe care o dezvoltă pentru el corpul fizic în lumea sensibilă şi simpatiile şi antipatiile corpului eteric în lumea elementară. În lumea spirituală, sufletul trebuie să renunţe la toate acestea. Aici experienţele lumii sensibile şi ale lumii elementare nu mai sînt prezente pentru el decît ca niste amintiri.

Şi el însuşi se află în afara acestor două lumi. Este înconjurat de lumea spirituală. Aceasta nu face la început nici o impresie asupra corpului astral. Sufletul învaţă să trăiască pentru el însuşi din amintirile sale. Conţinutul conştienţei sale se exprimă la început în felul următor: "Eu am fost şi mă aflu acum în faţa neantului". Dar cînd din astfel de experienţe ale sufletului apar amintirile, care nu sînt numai nişte reproduceri ale fenomenelor sensibile sau elementare, dar care reprezintă experienţe libere mintale, suscitate de aceste fenomene, atunci începe un dialog în suflet între amintiri şi aparentul "neant" al lumii spirituale ambiante. Ceea ce se naşte din acest dialog formează apoi în conştienţa corpului astral lumea reprezentărilor. La acest punct al evoluţiei sale, sufletul are nevoie de o forţă care să-l facă capabil să se afle la marginea extremă a singurei lumi pe care o cunoştea şi să suporte întîlnirea cu aşa-zisul neant. Pentru viaţa sufletului acest aşa-zis neant este la început în mod absolut un adevărat neant. Cu toate acestea, sufletul are mereu, într-un anumit fel, în spatele lui, lumea amintirilor sale. El poate să se cramponeze de aceste amintiri. Este capabil să trăiască în ele. Şi cu cît trăieşte mai mult în ele, sufletul sporeşte forţele corpului astral. Cu această consolidare începe dialogul între existenţa sa trecută şi fiinţele lumii spirituale. Dialogul îi dă sentimentul de sine însuşi în calitate de fiinţă astrală. Pentru a întrebuinţa o expresie corespunzînd tradiţiilor antice, putem spune: sufletul omenesc devine conştient de fiinţa sa astrală în verbul cosmic. Aici, prin verbul cosmic trebuie înţelese acţiunile mintale ale fiinţelor-gînduri, care se desfăşoară în lumea spirituală ca dialoguri de spirite, în sensul, totuşi, că aceste dialoguri de spirite sînt pentru lumea spirituală ceea ce sînt acţiunile pentru lumea sensibilă.

Dacă sufletul vrea să treacă în lumea supraspirituală, el trebuie ca, prin propria sa voinţă, să-şi elimine amintirile despre lumile fizică şi elementară.

Acest lucru poate să-l facă doar dacă din dialogul spiritelor scoate certitudinea că nu îşi va pierde complet existenţa extirpînd din el tot ce îi dăduse pînă atunci conştienţă. Sufletul trebuie să se plaseze înaintea unui abis spiritual şi să-şi lase acolo facultăţile sale de a voi, de a simţi şi de a gîndi. În conştienţa sa, el trebuie să renunţe la trecutul său. La acest punct al evoluţiei, luarea hotărîrii necesare înseamnă adormirea completă a conştienţei, dar nu cu ajutorul condiţiilor corpului fizic şi eteric, ci cu ajutorul voinţei. Numai că trebuie să ne reprezentăm că această hotărîre nu vizează restabilirea stării de conştienţă anterioară după un interval de inconştienţă, ci, că, printr-un act de voinţă propriu, conştienţa se cufundă cu adevărat în uitare.

Nu trebuie pierdut din vedere că acest proces nu este posibil nici în lumea fizică, nici în lumea elementară, ci numai în lumea spirituală. Lumea fizică admite nimicirea, care se prezintă sub forma morţii; în lumea elementară moartea nu există. Omul, în măsura în care aparţine lumii elementare, nu poate muri; el nu poate decît să se transforme în altă fiinţă. În lumea spirituală nici o transformare radicală nu este posibilă în înţelesul strict al cuvîntului; oricare ar fi metamorfozele fiinţei omeneşti, trecutul trăit se manifestă în lumea spirituală ca o existenţă proprie. Dacă această existenţă, construită din amintiri, trebuie să dispară în lumea spirituală, este necear ca sufletul însuşi, printr-un act de voinţă, să o cufunde în uitare. Conştienţa clarvăzătoare poate ajunge la această hotărîre după ce a cucerit forţa sufletească necesară. Dacă ea ajunge la această stare, atunci din uitarea pe care ea însăşi a provocat-o apare adevărata esenţă a "eului". Lumea supraspirituală ambiantă îi înlesneşte sufletului omenesc cunoaşterea acestui "adevărat eu". Conştienţa clarvăzătoare poate, aşa cum a apărut în corpul eteric şi în corpul astral, să apară şi în "adevăratul eu".

Acest "adevărat eu" nu este produsul clarvederii; el există în adîncurile oricărui suflet omenesc. Însă, ceea ce este pentru orice suflet omenesc o realitate inconştientă, deşi inerentă naturii sale, pentru conştienţa clarvăzătoare este obiect de cunoaştere.

După moartea fizică, omul se îmbibă încetul cu încetul de lumea spirituală ambiantă. În această din urmă lume fiinţa sa apare mai întîi cu amintirile lumii sensibile. Deşi nu mai are sprijinul corpului fizic sensibil, omul poate totuşi trăi conştient în lumea spirituală cu aceste amintiri, astfel ca acestea să nu mai aibă simpla existenţă de umbre, ca în lumea fizică sensibilă.

Într-un moment al intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, fiinţele-gînduri ale lumii ambiante spirituale exercită o acţiune atît de puternică, încît uitarea despre care a fost vorba apare fără impulsul voinţei. O dată cu această uitare se trezeşte viaţa în "adevăratul eu". Prin consolidarea vieţii sufletului, conştienţa clarvăzătoare aduce ca un act liber al spiritului, ceea ce pentru evoluţia între moarte şi o nouă naştere este un eveniment natural. Totodată, în experienţele vieţii fizice sensibile nu se poate prezenta nici o amintire a vieţilor pămînteşti anterioare, dacă în acestea din urmă reprezentările nu au fost dirijate către lumea spirituală. Trebuie să fi avut în prealabil cunoştinţă de un lucru dacă, mai tîrziu, ne reamintim uşor şi clar de el. În mod asemănător, trebuie deci ca într-o viaţă pămîntească să dobîndim cunoaşterea de sine însuşi ca despre o fiinţă spirituală, dacă vrem ca într-o primă viaţă viitoare să ne putem aminti de cea care a precedat-o.

Dar nu s-a spus că această cunoaştere trebuie să provină de la clarvedere. În sufletul celui care a dobîndit o cunoaştere directă a lumii spirituale cu ajutorul clarvederii poate să apară în vieţile pămînteşti, urmînd aceleia în care această cunoaştere a fost dobîndită, amintirea vieţii anterioare, tot aşa cum în lumea sensibilă apare amintirea unui eveniment trăit. Pentru cel care, chiar şi fără clarvedere, pătrunde cu înţelegerea în ştiinţa ocultă, această amintire apare ca în lumea sensibilă, ecoul unui eveniment despre care doar am auzit.

Ce se întîmplă însă cu sufletul omului după moartea trupului?

Cu privire la acest subiect există numeroase concepţii greşite alimentate atît de ignoranţa cunoaşterii Bibliei, cît şi de diversele interpretări date acestui subiect, deloc neînsemnat, de către unele grupuri religioase care nu acceptă mărturia clară a Scripturilor asupra acestei rea1ităţi. Dacă mai luăm în considerare şi infuzia de curente religioase orientale din prezent, atunci vom realiza că acest subiect necesită o abordare imediată şi competentă. Pentru aceasta Scriptura ne va folosi drept bază.

Iată pe scurt cîteva dintre cele mal semnificative doctrine false şi promotorii acestora:

Anihilaţionismul: Martorii lui Iehova (după moartea trupului, sufletul încetează să mai existe - este anihilat).

Inconştienţa după moarte sau "somnul sufletului": Adventismul de Ziua a Şaptea (de la moarte şi pînă la înviere sufletul este adormit şi nu trăieşte nici o experienţă, fie a cerului sau a iadului).

Purgatoriul: Romano-Catolicismul (de la moartea trupului şi pînă la înviere, sufletele sînt încă purificate).

Nirvana: Hinduismul (fericirea rezultată din faptul că nu se mai simte nici durerea şi nici plăcerea).

Deificarea: Mormonismul (mormonul vrednic atinge după moarte starea de Dumnezeu).

Bizarul acestor crezuri religioase împreună cu ateismul feroce promovat pînă mai de curînd, au sporit confuzia oamenilor cu privire la acest aspect asupra căruia fiecare muritor ar trebui să aibă o noţiune cît se poate de clară. Pentru ca tuturor acestor doctrine să li se poată evidenţia eroarea conceptuală, trebuie să studiem atent Scriptura care ne învaţă "Dar toate aceste lucruri, cînd sînt osîndite de lumină sînt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina" (Efeseni 5, 13). Astfel vom expune în lumina Bibliei toate aceste crezuri eronate privitoare la ce se întîmplă cu sufletul omului după moarte şi care este starea celor morţi. Ea este autoritatea în materie, a cărei. voce trebuie ascultată, mai presus de ori care alta. Iată, pentru început, cîteva dintre afirmaţiile clare ale Noului Testament care aruncă lumina asupra stării celor morţi. În primul rînd Biblia ne descrie alcătuirea omului.

a. Omul este alcătuit din trei părţi: Duh, Suflet şi Trup; 1 Tesaloniceni 5, 23. "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru; să fie păstrate întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos".

OBSERVAŢIE: Între "suflarea omului" şi "duhul" (sau spiritul) său există o evidentă diferenţă negată de Martorii lui Iehova şi confundată de alţii: Isaia 45, 2 - "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pămîntul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el".

b. Destinaţia sufletului după moarte: Filipeni 1.21-24. "Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un cîştig. Dar dacă trebuie să trăiesc în trup, face să trăiesc, şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sînt strîns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămîn în trup". 2 Corinteni 5. 6-8. "Aşadar noi întotdeauna sîntem plini de încredere; căci ştim că, dacă sîntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul - pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. - Da sîntem plini de încredere, şi ne place mai mult să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul".

c. Sufletul este conştient după moarte: Apocalipsa 6. 9-11. "Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: "Pînă cînd Stăpîne, Tu, care eşti sfînt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pămîntului?" Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, pînă se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorîţi ca şi ei". Din textul de mai sus este evident că sufletul omului înseamnă mai mult decît propria lui suflare de viaţă (eroare pe care o fac Martorii lui Iehova şi Adventiştii!). vedem că aceste suflete, din cer, de sub altarul lui Dumnezeu nu sînt nişte "suflări de viaţă" sau "respiraţii" ci sînt fiinţe conştiente, înveşmîntate şi îi strigă lui Dumnezeu pentru răzbunarea sîngelui lor!!! Acele suflete sînt conştiente după moarte. Ele au fost martirizate iar după moarte erau în ceruri destul de pline de viaţă. Ele pot să strige lui Dumnezeu şi să îmbrace veşminte/haine albe. Însuşi Dumnezeu li se adresează spunîndu-le acestora că mai mulţi din fraţii lor li se vor alătura după ce vor fi ucişi. Această dezvăluire a Apocalipsei alungă toate confuziile: oamenii sînt conştienţi după moarte iar sufletele lor vor desfăşura activităţi. Nu poate fi vorba despre nici o anihilare sau de somn al sufletului! Aceste suflete le întîlnim şi în Apocalipsa 20.4. "Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus, din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, "şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mînă. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani".

Alte argumente biblice care indică conştienţa sufletului omenesc, după moartea trupului: Iov 26.5,6. "Înaintea lui Dumnezeu tremură umbrele sub ape şi sub locuitorii lor; înaintea Lui locuinţa morţilor este goală, adîncul nu are acoperiş". Matei 22. 31,32. "Cît priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu cînd zice: "Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, - Dumnezeul lui Iacov?" Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii". Luca 16. 19-31. "săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam. A murit şi bogatul şi 1-au îngropat... era el în locuinţa morţilor în chinuri... grozav sînt chinuit de văpaia aceasta... el este mîngîiat iar tu eşti chinuit.. rogu-te... să nu vină şi ei în acest loc de chin..." 1 Tesaloniceni 5.10. "Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El". (Noul Testament se referă întotdeauna la moartea fizică ca fiind un somn / adormire. Deşi termenul somn este folosit în Scriptură pentru a indica moartea, totuşi el nu este niciodată folosit pentru a descrie moartea naturii imateriale a omului, fie a sufletului sau a duhului. În Scriptură, termenul "somn" este întotdeauna aplicat doar trupului, devreme ce în moarte trupul împrumută înfăţişarea unui om care doarme. Însă termenul de somn al sufletului nu se găseşte nici unde în scriptură şi de asemenea nici presupunerea că sufletul intră la moartea trupului fizic într-o stare de inconştienţă). Luca 20.38. "Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sînt vii".

Conştienţa după moarte o mărturiseşte şi Vechiul Testament: Isaia 14.9-11; 15-17. "Locuinţa morţilor se mişcă pînă în adîncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pămîntului scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvîntul ca să-ţi spună: şi tu ai ajuns fără putere ca şi noi, şi tu ai ajuns ca noi! Strălucirea ta s-a pogorît şi ea în locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi". (corpul fizic, nu sufletul) "Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adîncimile mormîntului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: "Acesta este omul care făcea să se cutremure pămîntul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?"

d. Sufletul şi duhul se despart la moarte de trup: Luca 8.54,55. "Dar El după ce i-a scos pe toţi afară a apucat-o de mînă şi a strigat cu glas tare: "Fetiţo scoală-te!" şi duhul ei s-a întors în ea iar fata s-a sculat numaidecît. Isus a poruncit să-i dea să mănînce. Matei 10.28. "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (iad)". Iacov 2.26. "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă". 1 Împăraţi 17.21,22. "Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: "Doamne, Dumnezeule, Te rog fă să se întoarcă sufletul copilului în el!" Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat".

e. Biblia afirmă că duhul şi sufletul omului sînt mai mult decît suflare: 1 Samuel 18.1. "David sfîrşise de vorbit cu Saul şi atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el". Ştiind ce este acela suflet şi cum se comportă el, poţi explica cum se pot alipi două suflete şi cum conlucrează acestea.

Este bine cunoscut faptul că Martorii lui Iehova şi Adventiştii consideră că sufletul omului ca fiind suflarea lui de viaţă. Martorii au mers atît de departe în confundarea celor două noţiuni, încît în traducerea Bibliei pe care curînd o vor publica în întregime şi în româneşte au modificat textul din Luca 23.46 în felul următor: În loc de: "Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez duhul" (care înseamnă spirit în accepţie biblică), au spus, "Tată în mîinile Tale îmi încredinţez suflarea!" Acest efort scolastic este depus numai şi numai pentru a nega existenţa de după moarte a sufletului şi a duhului omului. Un lucru este cert. Domnul Isus nu i-a încredinţat Tatălui dioxid de carbon!! Şi nici Universul nu a fost lipsit de un Stăpîn cînd Isus murea pe cruce!! Ci, împreună cu Tatăl, în corp energetic lipsit de trupul material, fiind primit la Tatăl, au continuat să guverneze Universul.

2 Samuel 5.8. "David zisese în ziua aceea: "Oricine va bate pe Iebusiţi, să arunce în canal pe şchiopii şi pe orbii aceia care sînt urîţi de sufletul lui David"; Marcu 14.34. "El le-a zis: "Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămîneţi aici şi vegheaţi!" Psalmul 107.26. "Se suiau spre ceruri, se pogorau în adînc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei". Luca 2.35. "Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gîndurile multor inimi".

În Ioan 11.26 citim: "Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată!" Cum poate fi interpretat acest text, atîta vreme cît timp despre corpul fizic este spus că este supus putrezirii? Este clară înţelegerea lui ca făcînd referire la trupul sufletesc şi spiritual, despre care se face vorbire în cartea sa Pavel din 1 Tesaloniceni 5.23. Utilizarea termenului "moarte" din asemenea pasaje indică cu claritate o separare a sufletului şi a spiritului de trup, separare / despărţire care rezu1tă în definitiva inactivitate fizică şi o aparentă stare generală de somn. În prima epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel vorbeşte de întoarcerea Domnului Isus Hristos folosind termenul adormire / somn, ca o metaforă a morţii: "Nu voim fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată într-adevăr ce vă spuneam, prin Cuvîntul Domnului noi cei vii care vom rămînea pînă la venirea Domnului nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul" (1 Tesaloniceni 4.13-17). Versetul 14 din acest pasaj arată că deşi Pavel folosea metafora "adormirii / somnului" pentru a descrie moartea fizică, el a înţeles limpede că atunci cînd Isus va veni din nou, va lua împreună cu El (pentru împreună avem grecescul "sun"), pe aceia ale căror trupuri "dorm". Pentru a fi mai explicit, sufletele şi duhurile celor ce sînt acum împreună cu Hristos în slavă, în trupuri fără corp fizic (2 Corinteni 5.8; Filipeni 1.22- 23) vor fi reunite cu trupurile lor înviate (1 Corinteni 15), aceasta însemnînd că ele vor fi îmbrăcate în nemurire şi neputrezire, nemai descompunîndu-se fizic. Cuvîntul grecesc "sun" indică faptul că ei (adică sufletele şi duhurile lor) se vor afla alături de Hristos, iar trupurile lor fizice care "dorm" acum, vor fi în acea clipă înviate la nemurire / neputrezire şi reunite cu duhurile lor.

CONFUZIA NOŢIUNII DE ADORMIRE A TRUPULUI ŞI ADORMIRE / SOMN AL SUFLETULUI SE DATOREAZĂ NEÎNŢELEGERII SEMANTICE A TERMENULUI "MOARTE" (THANATOS ÎN GREACĂ). ASTFEL THANATOS - MOARTE NU ÎNSEAMNĂ A FI INEXISTENT SAU INCONŞTIENT CI A F1 SEPARAT DE TRUP, DESPĂRŢIT.

Trecînd mai profund la legătura sufletească trebuie să spun că sufletele, aşa ca şi corpurile fizice se înmulţesc, atunci cînd două fiinţe sînt acuplate. De regulă, cînd doi oameni se iubesc şi au un contact sexual fizic, mai există şi un contact sexual sufletesc. Femeia rămîne gravidă avînd în interiorul ei un corp fizic dar, totodată, începe să se făurească şi un trup sufletesc, care va penetra fătul din interiorul ei. În cazurile în care s-a petrecut un contact sexual fizic, fără să fie motivat de iubire, iar femeia rămîne gravidă fizic, nu rămîne gravidă şi sufleteşte, iar copilul care ia naştere în pîntecele ei primeşte un suflet din Astral, trimis de Spiritele Albe. De obicei acest copil, dacă se va naşte şi va creşte va fi legat sufleteşte şi spiritual doar de mamă. Chiar dacă aparent şi convenţional şi tatăl îi poartă de grijă, el şi copilul său sînt incompatibili sufleteşte. Un asemenea copil va primi întreaga încărcătură emoţională de la mama sa, iar legătura cu tatăl său va fi doar de circumstanţă. Şi un fapt aproape incredibil este acela că şi în cazul în care două persoane sînt la depărtare fizică cu corpurile lor, dar sînt apropiate sufleteşte, prin această unire ei pot da naştere la mai multe structuri sufleteşti. Este suficient ca spiritul lor, gîndurile lor să fie împreună şi să se dorească puternic, să le fie dor unuia de celălalt. Aşa cum un cuplu poate da naştere la mai mulţi copii fizici, tot aşa se poate ca un cuplu să dea naştere la mai multe progenituri sufleteşti care se duc direct în Astral şi aşteaptă momentul cînd pot găsi un corp fizic ca să se întrupeze. Dar aceasta se numeşte înfiere sufletească dacă sufletul penetrează un corp fizic conceput de o altă pereche decît părinţii săi fizici şi sufleteşti.

Bibliografie:

Părintele Ioan Cleopa - Cuvîntarea Preasfinţeniei sale din Duminica Sfintei Cruci

Parapsiholog Lucian Iordănescu - Motivaţiile recrudescenţei fenomenului vrăjitoriei utilitare

Rudolf Steiner-Pragul lumii spirituale

Nicolae Fustei-Lecţii de catehizare

Dan Alexantru Coste