Dincolo de lucruri şi idei, dincolo de trăiri şi sentimente tăinuite, există o umbră, o amintire a ceea ce sîntem şi ne dorim să fim, o utopie sau un paradox…. dincolo există un suflet. Fascinaţia sufletului străbate ere şi impulsionează aproape toate religiile lumii.

Independent de corp, sufletul trăieşte în abisul raţiunii noastre, de unde ne dictează toată evoluţia noastră în această "sferă de cristal" numită viaţă, care, adeseori este prea fragilă şi se sparge pentru fiecare dintre noi, eliberînd un suflet sau poate doar un gînd… Dacă sufletul eliberează viaţa, iar viaţa dăruieşte suflete, se creează o interdependenţă între suflet şi viaţă, ce denotă că sufletul însuşi prin esenţa lui este viaţă.

Astfel sufletul trăieşte, simte şi interrelaţionează cu alte suflete prin legături ce depăşesc materialitatea. El este fiinţa noastră, care stă captivă în punctul cel mai adînc al existenţei noastre. În lumea cotidiană, ne aducem aminte de suflet, doar atunci cînd ne părăseşte sau ne provoacă să trăim prin acel fior numit "durere" a sufletului. Marcaţi de această durere, contemplăm sufletul fără a-l înţelege şi ne întrebăm deseori: de ce durerea cea mai profundă porneşte dîn suflet, şi ea este cea care pare de nesuportat în aceasta viaţă telurică? Poate pentru că sufletul este absolut şi abstract. Îl simţi, te identifici şi te confunzi cu el, dar mereu el este cel care stă asupra tuturor lucrurilor şi ideilor. Interesant este faptul că totuşi sufletul nu se identifică prin viaţă, căci astfel sufletul ar dispărea odată cu trupul nostru, pierzîndu-se în abisul amintirilor. Sufletul este absolut, nu poate muri. Este singurul capabil să experimenteze viaţa paralelă a morţii. Străbate cerul şi văzduhul şi călătoreşte. Iar sufletul este un veşnic pasionat de nou şi de frumos. Sufletul este un etern călător. În viaţă şi în moarte, prin fericire sau deziluzie, sufletul se îndreaptă mereu spre un scop bine definit. Acel scop este bine întipărit în fiecare dîn noi şi este cel care ne ghidează să parcurgem viaţa cu uşurinţă. Depinde de noi, dacă sîntem capabili să îl atingem şi probabil că este singurul scop care nu scuză într-adevăr mijloacele prin care dorim să-l obţinem. După o adîncă evaluare a sufletului reuşim să descoperim, poate la timp, acest scop. Este în noi şi reprezintă, poate, acerba noastră dorinţa de absolut, de perfecţiune, de dorinţă de a cunoaşte începutul, căci sfîrşitul ni-l pricinuim adesea singuri. E întîlnirea cu un "suflet" pe care toţi îl cunoaştem, dar pe care, dîn ce în ce mai rar îl vizităm, iar toţi îl numim Dumnezeu. Este Creatorul sufletului. Din această cauză sîntem asemeni Lui şi dîn această cauză, doar sufletul este capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, în viaţă, sufletul reprezintă singura poartă spre Dumnezeu, mereu deschisă şi care poate să pară mereu încuiată. Este larg deschisă, dar noi o închidem prin alienarea faţă de ce este asemeni nouă, asemeni sufletului. Ce este asemeni sufletului? Tot ce este creaţia lui Dumnezeu… natura şi sentimentele. Ca să răspundem la chinuitoarea întrebare "Ce este sufletul?", trebuie să cunoştem răspunsul la întrebarea "Ce este Dumnezeu?". Iar dragostea pentru Dumnezeu, ţinta noastră, este sentimentul care depăşeşte limita celorlaltor sentimente şi trăiri. Simplu şi toţi ştim: Dumnezeu este iubire. Uneori, latent, nu observăm ideea dîn spatele lucrurilor şi ne întrebăm: "Ce este sufletul?". La fel, fiinţa sufletului stă în noi, latent, şi aşteaptă să o valorificăm. Să o imortalizăm acordîndu-i adevăratul nume. Singurul pe care-l ştie. Probabil, dîn această cauză, adeseori sufletul nu ne răspunde. Nu ştie că-l chemăm sau că ne adresăm lui. Ne înfuriem, îl abandonăm şi ne întrebăm: "De ce?". Simplu sau complicat, paradoxal: pentru că adevăratul nume al sufletului porneşte de la Creator, nedezvăluit nouă în totalitate. Sufletul este iubire.

Florina-Rodica Hariga