Sufletul este un concept pe care mulţi dintre noi avem tendinţa de a-l nega sau măcar de a fi circumspecţi în ceea ce îl priveşte. Trecînd peste asocierea lui cu religia şi cu conceptul de viaţă următoare, el există măcar ca simplu concept. Sufletul este identitatea noastră din această viaţă. Am putea să-l echivalam cu un buletin de identitate.

Trezirea sufletului implică deschiderea finiţei noastre faţă de frumos. Cu cît sîntem mai atenţi, conştienţi de noi în fiecare moment, cu atît mai mult vom putea percepe magia momentelor care altfel ar trece pe lîngă noi neobservate.

În acelaşi timp, suferim de pe urma deprinderii de a intelectualiza simţirea, generînd aşa-numitele sentimente superioare. Sentimentul religios este un exemplu de sentiment "superior", care în acelaţi timp conservă o caracteristică esenţială: conştiinţa slăbiciunii noastre, cu alte cuvinte, conştiinţa dependenţei de forţele exteriorului. Credinţa în Dumnezeu e una din modalităţile de a ne apropia de cunoaşterea paradisiaca, a plăcerilor fără măsură. Dumnezeu este exteriorul, care stăpîneşte întreaga noastra fiinţă, din clipa în care am trecut pragul responsabilităţii, iar credinţa în Dumnezeu indică potenţialitatea unei apropieri de exterior, în scopul manipulării lui, care altfel nu ar fi posibilă.

Deci, există sau nu suflet? Să presupunem că există. Atunci sentimente cum ar fi iubirea, sentimentul de dor, sentimentul matern, sentimentul religios, etc. ar trebui să aibă o bază metafizică, supranaturală. Oamenii de ştiinţă, însă, ne-au oferit o serie de răspunsuri care confirmă fundamentul material al sentimentului, în general.

Alimentată de substanţe şi reacţii chimice, dragostea pare că şi-a pierdut vălul de mister ce o acoperea odinioară. Sentimentul religios pare să fie cauzat de nostalgia unei lumi ideale, în care nu există impediment în calea satisfacerii plăcerii simţurilor. Conştiinţa afectivă corespunde nu cu sufletul, ci cu instinctele şi cu înclinaţia omului spre plăcere. Fundamentul sentimentului este deci unul material, ceea ce contrazice ipoteza.

Presupunerea facută este falsă, deci NU există suflet.

Un alt concept asupra căruia merită să ne orientăm atenţia este conceptul de "Sine". Dincolo de asocierea pe care o realizăm dintre sine şi corp, sinele, ca simbol, reprezintă esenţa cea mai pură a sufletului. El este partea cea mai sfîntă din noi, el este scînteia divină care ne face eterni, el este adevăratul eu. În filosofia orientală, Sinele este acea parte din noi care nu dispare niciodată. Se spune că, datorită acestui sine, noi sîntem "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Fiecare fiinţă vie din acest univers, fiecare pietricică, fiecare floare are un Sine, la fel de strălucitor ca şi sinele nostru.

Sinele este situat în centrul sufletului. Atunci cînd sufletul poate primi fără greutate lumina sinelui, se spune despre respectivele personae că sînt "iluminate". Aceasta înseamnă ca acele persoane au depăşit nivelul ego-lui şi trăiesc acum la nivelul de conştiinţă pe care îl asigură sufletul. Deşi nici un om nu poate spune despre alt om că este iluminat, decît dacă el însuşi este iluminat, se arată în multe cărţi că au existat numeroşi asemenea oameni.

Sufletul are culoarea privirii, trezirea sufletului implică deschiderea fiinţei noastre faţă de frumos.

Sufletul este uneori dorul nostru de a atinge iubirea supremă-Iisus sau un simplu moft al dorinţei noastre de a avea un scop şi o individualitate.

Sufletul începe şi se termină într-un capăt de amintire veche, unde o picatură de istorie plină de gînd îşi modelează artistic tăcerea. Rătăcind printre prejudecăţi şi incertitudini, sufletul se concretizează în idei paradoxale, trezind controverse, inventînd imortalizarea sentimentului.

Din cioburi de metaforă, se compune anarhic, luînd forma unui necunoscut impalpabil, în căutarea trupului. Pe fundalul unei simfonii arhitecturale evoluţioniste, riguros sincronizate, sufletul dezvoltă mintea unei ştiinţe neştiutoare, dezvăluindu-i noi indicii, dar ridicînd alte întrebări.

Prin profanul unei existenţe efemere, acesta îşi face apariţia într-o realitate clişeizată şi aruncă o privire plină de compasiune omului. Stă cîteva clipe de veşnicie şi urmăreşte cum, treptat, arta sufletului se risipeşte, iar ştiinţa se complică în formule şi ecuaţii…

Printre "îngeri zgribuliţi" şi mituri prăbuşite, urmăreşte cum poveştile "din trupul trist sînt secate", urmăreşte cum omul îşi pierde sufletul.

În încheiere, ce altceva s-ar putea spune decît că misterele şi magia lumii sînt cu atît mai multe cu cît propriul nostru univers este mai mare şi că, limitîndu-ne la un univers mărunt, vom percepe foarte puţine momente magice; descoperirea a ceea ce înseamnă suflet ar putea fi unul din acestea.

Paula Husleag