"Luînd Domnul Dumnezeu ţărîna din pămînt, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Facerea, 1,26)

Cuvîntul "psihi" (suflet) este dintre cele mai dificile de înţeles ataî în Sfînta Scriptură cît şi în literatura creştină în general. Mai mult, la înţelesul acestui cuvînt s-a adăugat o confuzie în plus, deoarece grecii îl foloseau cu sens diferit. Astăzi, cei mai mulţi oameni înţeleg cuvîntul "suflet" mai mult cu sensul pe care i-l dădeau vechii greci (sensul platonic) şi mai puţin sensul biblic. Ei cred că aşa cum există în corpul omului sîngele, limfa sau măduva oaselor, tot aşa există şi un element nematerial, spiritual - sufetul - ceva asemănator cu aerul, nedefinit, care atunci cînd murim iese din noi împreună cu ultima suflare şi merge "altundeva". "Psihi" este numit tot ceea ce este viu, chiar şi animalele, dar cel mai adesea denumeşte omul.

Sufletul este un om, este cineva, deoarece acesta constituie semnul vieţii, atît ca manifestare exterioară cît şi ca interioritate şi subiectivitate. Dar dacă sufletul este semnul vieţii, aceasta nu înseamnă că el este şi cauza sau sursa acesteia, cum credeau vechii greci. El este suportul sau purtătorul exisţentei; de aceea deseori în Vechiul Testament se identifică numai cu manifestarea vieţii pămînteşti (sufletul moare, este dat morţii, dar şi învie atunci cînd viaţa revine în trupul mort), în timp ce în Noul Testament sufletul apare ca purtător al vieţii veşnice, de aceea mîntuirea sufletului se identifică cu posibilitatea vieţii de a nu cunoaşte stricăciunea şi moartea.

Cu privire la oiginea sufletului, scriitorii filolocalici dezvoltă aceeaşi concepţie creştină despre originea sufletului în actul divin. El este dumnezeiesc şi nemuritor. Sfîntul Grigore Palama subliniază, în legătura cu acest act ideea creării sufleului de către Dumnezeu în urma unui sfat dumnezeiesc. Spre deosebire de trup, care a fost creat din materia lumii supusă simţurilor, sufletul a luat parte prin "suflare negrăită". Pentru aceasta "e ceva minunat care priveşte totul şi întrece totul". Sufletul omenesc a fost creat de Dumnezeu "raţional şi mintal", "raţional şi înţelegător" prin insuflare dătătoare de viaţă".

Sufletul se află în trup, prin urmare se află în lume, fiind născut. În trup el este pretutindeni, susţinîndu-l "nu ca în spaţiu , nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susţine, îl cuprinde şi îl face viu. "Trupul este casa sufletului, cămara sufletului. Sufletul intră în cămara sa, în foişorul său atunci cînd îşi adună mintea din lucrurile lumii şi stăruie în lucrarea interioară a inimii. Omul este deci suflet şi trup în acelaşi timp, compusul celor două elemente. "Sufletul nu e omul, ci suflet de om; trupul nu e omul ci trup de om" (Sf.Justin), "omul este alcătuit din trup şi suflet, este dualitate" (Athenagoras), "calitatea de om nu se aplică sufletului sau trupului separat, ci împreună, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu" (Sf.Grigore Palama).

Precum trupul este unul, dar are mai multe mădulare, sau organe, tot aşa şi sufletul ("omul dinăuntru") este alcătuit din multe şi felurite organe; acestea sînt virtuţile. Sufletul este principiul vieţii. El străbate tot trupul, fără a suferi mărginire sau divizare, întrucît este simplu si necorporal. El se află în fiecare parte a trupului, dîndu-i acestuia puterea să sa vieze, adica sa existe şi să se mişte. Sufletul este cel care mişcă fiecare mădular al trupului spre lucrarea sa specifica, este spirit, adică simplu, nematerial, indivizibil şi nemuritor, este creat de Dumnezeu din nimic. Chiar dacă textul biblic spune că "a suflat Dumnezeu şi s-a facut omul fiinţă vie", aceasta nu înseamnă ca sufletul emană din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este incomunicabil în esenţă. "Suflarea" înseamnă că spiritul uman este într-adevar după chipul şi asemănarea "Spiritului Suprem", fiind creat printr-un act direct, personal şi intim de Dumnezeu.

În Sfînta Scriptură, sufletul omului este desemnat prin mai multe denumiri "psihi", spirit sau duh ("pneuma"). Mîntuitorul însuşi a folosit două denumiri : "suflet" şi "duh". De asemenea, Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre "duhul, sufletul şi trupul omului". Unii eretici de astăzi susţin că omul este compus din trei părţi: trup, suflet şi duh. Această concepţie se numeşte trihotonism. Conceptia creştină este dihotomică, adică susţine alcătuirea omului din două părţi: trup şi suflet. Sufletul nu poate fi redus la materie; străbate trupul material şi este legat de el, dar transcende materialitatea lui. Fiinţa se cere respectată ca o fiinţă de o valoare inestimabilă. "Ea e prin suflet cineva şi nu ceva". (Dumitru Stăniloae)

Sufletul provine de la Dumnezeu, prin creaţie directă, personală şi intimă, (Facerea, 2,7; Corinteni, 15,45). Este deci o substanţă reală, vie, nematerială şi nemuritoare. Sufletul pătrunde tot trupul material şi-l cuprinde, depăşeşte materialitatea trupului, dar este legat de el. Prin suflet omul este persoană, este conştiinţă, raţiune şi responsabilitate. Acesta asigură omului unicitate în Univers, dar şi eternitatea, întrucît este creat intenţionat de Dumnezeu. În general, trebuie să spunem că nu putem defini esenţa sufletului ci doar manifestările lui.

În concluzie, SUFLETUL este o substanţă simplă, vie, necorporală prin natura sa, indivizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţionala, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curata a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voluţional, activ, labil, adică schibător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa, precum şi de a exista prin fire în acest chip.

"Dacă sufletul trăieşte, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte de viaţă"

(Sfantul Justin Martirul)

Călătoresc în infinit... Străbat întinsele tărîmuri ale irealului. Caut... Speranţa, Nemurirea, SUFLETUL. Îmi caut propriul suflet printre alte sute de mii. A evadat, a zburat şi a plecat departe. De ce ?!

Mă rătăcesc în labirintul infinitului încercînd să-mi aflu sufletul.Totul este lipsit de culoare... Spaţiul în care mă aflu este înceţoşat; mii de şoapte mă îndeamnă să-mi continui drumul, însă mi-e frica... Mi-e frică să merg fără suflet, să-l caut şi să mă întîlnesc cu el... nu ştiu cum arată şi pînă la urmă, ce este sufletul? Îndemnată de închipuirile iluzorii, continui să merg în spaţiul cenuşiu, şi într-un mod inexplicabil ajung într-o altă dimensiune, parcă puţin mai colorată decît cea pe care o străbătusem, deja.

Simţeam că în aer pluteşte mireasma Speranţei, însă nu mi-am închipuit că mă voi putea întîlni cu ea. Era o crăiasă minunată, cu aripi de înger şi zîmbet de zînă. Privirea şi vocea ei m-au făcut sa am încredere în ceea ce mi se întîmpla. I-am povestit aşadar ce vreau, ca am să aflu ce este sufletul în urma uriaşei mele călătorii. M-a sfătuit să nu renunţ şi să merg mai departe, spre cea de-a treia dimensiune, în care am să aflu raspunsul la toate întrebările mele.

Am străbătut îndepărtatele ţinuturi ale infinitului, am păşit pe puntea care m-a condus spre un alt spaţiu. Lumina învelea natura într-o pătură de lumină în care privirea mea nu putea pătrunde... Atmosfera era caldă şi îmi părea atît de cunoscută! N-am reuşit să desluşesc unde mă aflu... Mă aflam într-o inconştienţă instantanee... O voce a început să-mi vorbească impunător. Mi-era frică, frica de ceea ce va urma. Tonul vocii m-a facut să-mi recapăt curajul:

"- Eu sînt Nemurirea, sînt capătul călătoriei tale, la mine se află răspunsul întrebărilor tale; aici este capătul infinitului."

Liniştea se aşternu asupra întregului spaţiu... În inima mea a înflorit un sentiment ciudat, de frică şi curiozitate în acelaşi timp... Aş fi vrut să pot vorbi, să pot să-i pun mai multe întrebări, însă tot ce am putut spune a fost întrebarea cu care am pornit la drum: "Ce este sufletul?"

"- Sufletul este comoara indestructibilă a omului, este locul pe care nu-ţi imaginezi că-l vei străbate vreodată, este marea interioară a individului. Călătoria ta în infinit este de fapt călătoria ta în propriul tău suflet. Prima încăpere este acea parte a sufletului tău care-ţi inspiră pesimism, care te îndeamnă spre rău, fiind stăpînită de faptele rele, care inspiră negativism sufletului uman. Acea parte este însă continuată de o altă parte, care face legătura dintre cele două extreme ale sufletului tău, cea bună şi cea rea. Al treilea spaţiu al sufletului este alcătuit din faţetele bune, este spaţiul strălucitor în care ne aflăm acum. Toate aceste încăperi alcătuiesc sufletul, diamanul vieţii, creierul imaterial al spiritualităţii. Acest spatiu va dăinui veşnic în sufleul tău. Acum ştii ce este sufletul; este acel întreg care reprezintă imaterialitatea umană, smaraldul care se găseşte dincolo de învelişul uman exterior, sîmburele adevărului. Sufletul este pasărea ta interioară. El te cheamă, el te conduce pe aripile sale acolo unde nici nu ai visat. Nu închide acest mare cufăr plin de învăţături înţelepte, nu îl neglija pentru celelalte care nu cuprind decît o mică parte din cîntarea întreagă ce stă înaintea ta.

Zicînd acestea, Nemurirea şi-a luat zborul, a plecat...UNDEVA, acolo unde sufletele cîntă şi dansează.

În urma călătoriei mele iluzorii am învăţat lucruri pe care nu credeam că le voi şti vreodată. Am învăţat să sper şi să-mi găsesc forţa de a-mi atinge scopul, însă cel mai interesant lucru pe care l-am învăţat a fost răspunsul la întrebarea "ce este sufletul?"...

Puntea dintre cer şi pămînt...

Esenţa umană...

O punte mai eternă decît efemera mea eternitate...

Acesta este sufletul....