Nemurirea… sau visul omului de a fi etern în timp şi spaţiu… Majoritatea, cînd spun "nemurire" spun "suflet", fără a putea face vreodată diferenţa între acestea două, fără a se gîndi măcar ce ar putea însemna acel dar special acordat de divinitate, care îţi face sentimentele şi trăirile să pulseze atît de superb şi de real în tine.

Ce este sufletul? Sînt puţini cei care descoperă cu adevărat semnificaţia lui… căci, fără nici un fel de introducere, sufletul îl simţi, devii sigur de adevărata sa definiţie abia atunci cînd îţi moare.

Îţi tremură sîngele în vene, ţi se zbat încheieturile zguduite de stres, de durere şi agitaţie… şi îţi plînge pieptul, îţi zbiară după o lacrimă care se lasă aşteptată… o lacrimă atît de îndurerată încît nici nu poate ieşi din glandele tale lacrimale… iar atunci cînd lacrimile refuză să mai curgă iar tortura interioară devine atît de mare încît nici nu o mai simţi… atunci ţi-a murit sufletul… s-a topit în tine… plin de ură şi frustrare… incapabil să se răzbune pe cei din afară.

Să îţi pierzi sufletul înseamnă să îţi pierzi culoarea… Căci asta este el în realitate: este Culoarea umană.

Este frumuseţea dăruită de Dumnezeu fiecarui copil al Său…

Este apa vie a Universului… căci Universul se hrăneşte din suflete pline, împlinite… şi de fiecare dată cînd moare cîte unul, rănit, îngropat în sicriul pieptului unui om sec… moare cîte o bucată din el… Atunci cînd cade un suflet rănit lăsînd în urmă o persoană fără scop, fără sentimente şi fără speranţă… se stinge o stea, îngheaţă o rază de soare… curge o picătură de sevă de pe colţul lunii.

Este… ca un porumbel ce încearcă să îşi facă cuib într-un salcîm, într-o zi de primavară… Zboară în înalt, apoi coboară pe pămînt şi culege cele trebuincioase pentru căsuţa sa… urcă atît de entuziasmat la locul ales… şi clădeşte acolo crenguţă peste crenguţă, bucăţică peste bucăţică, în copacul care va fi martorul naşterii altor sufletele pure. Şi dintr-o dată… cînd căsuta lui este aproape terminată… un val de vînt străbate înaltul… un pumn aruncă ploaie peste cuibul său… iar porumbelul priveşte deznădăjduit cum ceea ce a creat pînă în acel moment este distrus cu cruzime de forţele naturii, ale lumii perfide în care trăim. Şi ce va face? Va lăsa ochii în jos, iar aripile îi vor cădea peste trupul lui firav şi se va topi şi el în ploaie, sub tunete şi fulgere. Însă… în tot acest timp… oare cîţi alţi porumbei şi-au pierdut casa şi viaţa? Mulţi… Căci în fiecare zi… sute de suflete mor, sute de stele se topesc, sute şi sute de culori se şterg de pe ecranul Universului. Sute… şi sute… şi sute de oameni rămîn fără credinţă, speranţă, demnitate, fără puterea de a-şi prinde sentimentele şi de a o lua de la capăt.

Este… primul care moare. Iar atunci cînd înţelegi că nu îl mai ai tot ce poţi face este să păşeşti tot înainte făra el. Căci nimeni nu se poate întoarce înapoi, nimeni nu ştie cum să-şi creeze un alt suflet, un înlocuitor…

Este întîia frumuseţe care se şterge… devine în timp ca o fotografie dintr-o viaţă anterioară, rătăcită printre amintirile tale… o fotografie ale cărei însemnări de pe verso nu mai pot fi înţelese… căci timpul a şters cerneala, sau poate limba în care au fost scrise nu îţi mai este cunoscută ţie.

Sufletul este întîia petală de trandafir care cade… este întîia picatură de rouă care se usucă… este întîiul fulg de zăpadă care se topeşte…

Sufletul… este ca un nou-născut căruia nu i-a fost dat să trăiască decît cîteva ore… Rănit de noul mediu, de noua lume, rănit de lumină… sau poate de întuneric, este copilul care îşi închide ochişorii încă înainte de a-i deschide cu adevărat. Este copilul care nu are şansa de a-şi vedea mama şi de a strînge în micul lui pumn degetul tatălui său. Este copilul căruia i se refuză cunoaşterea unui zîmbet, a unei îmbrăţişări… a unui cîntec de leagăn.

Simţi că l-ai avut atunci cînd a plecat. Urăşti lumea şi te urăşti pe tine… dai vina pe Dumnezeu, fără să te gîndeşti măcar o clipă că El ţi l-a prins în palmele Sale udîndu-l cu lacrimi.

Sufletul… este Totul, şi, în final… rămîne Nimic. Creat pentru a iubi, pentru a dărui… apoi pentru a plînge, a suferi, a urî, a muri…

Rupt din cer, este povestea scrisă de peniţa îngerilor, ramasă neterminată, nefinisată… povestea aruncată probabil de la o prea mare înălţime pentru a putea supravieţui impactului cu lumea reală. Este o rima neînţeleasă, neintuită măcar atunci cînd sălăşluieşte în tine.

Este singurul pentru care merita să plîngi… fără a se putea bucura măcar de această nesemnificativă mîngîiere…

Este întîiul care moare… Este Totul… însă, priveşte în tine… nu e Nimic acolo. E…Gol…

Oana Ilaşi