Religia are drept mecanism principal - care îi asigură viabilitate în timp - "liberul arbitru". Ca o matusalemică declaraţie a drepturilor omului, instituie ca fiind inalienabile libertatea de a crede, de a spera, de a alege între diferite căi ce - nu rareori - se ramifică mult departe de simpla dihotomie maniheistă. Instituie, în definitiv, libertatea de mişcare, în primul rînd, în cutia imaterială a scintilaţiilor interioare şi, apoi, în cîmpul imediat proxim al realităţii, în care undele concentrice, pornite din individ, pierd din exactitate geometrică, din regularitate, destrămîndu-se în spaţiul temporal pînă ce lovesc membranele alterităţii şi revin sub formă de ecouri, de consecinţe ale propiilor acţiuni.

Totodată, furnizată ca bun truistic este şi existenţa unei egalităţi spirituale, a unei "uniformităţi a complexităţii". Desigur, indivizii sînt plurivalenţi spiritual, aglomerări de palori şi îmbujorări racordate la reţeaua genetică unică. Însă exisă acea suprafaţă de crevase primordiale în care suflul înţelegerii coboară, există acele boluri vitale înglobate de fiecare esofag. Credinţă, nădejde, iubire, decriptarea sensului primordial, etc. Variază de la caz la caz ingerarea străduită, sufocarea sau scuiparea sictirită, iar aceste diferenţe sînt induse de sfera înconjurătoare insului, de suma interacţiilor sale cu exteriorul.

Desfăşurînd privirea asupra papirusului temporal, se iveşte dilema cristalizată în jurul evoluţiei sufletului - ca barometru al umanului, ca etalon al calităţii oamenilor. Teoria reîncarnării este dezumflată cu acul unicităţii umane, o reciclare a unui eşantion fix de suflete este rizibilă, ideea fiind combătută de aspectul unor de înţeles şi demonstrate-matematic similitudini între indivizi.

Tandemul "arhtip-arheu", ca fluviu şi pîrîu, se dezbină în virtutea egalităţii oamenilor, a constituţiei cu baze identice. Ceva din acest concept poate, însă, căpăta valabilitate dacă se translatează asupra mediului înconjurător - care devine catalizator - şi anume degradarea în timp a esenţelor. Bagajul spiritual al unui nou-născut de astăzi e acelaşi cu al unuia de acum 2000 de ani. Evoluţia interioară a fiecăruia, raporturile cu spiritualitatea şi lumea înconjurătoare fiind considerabil diferite. Răspunzătoare de aceste bruiaje destabilizatoare sînt schimbările societăţii, progresul tehnologic - toate acestea redirecţionînd atenţia, puterea de macerare înspre o varietate de aspecte proporţională cu acumularea timpului.

În momentul în care scindăm entitatea "suflet" (parte afectivă a umanului, strîns pliată pe divinitate drept călăuzitor acceptat uneori pe baze nedemonstrate) de cea a "spiritului" (parte tăioasă, definită de intelect, pentru care totul e subordonat îndoielii, analizei reci, logicii), se înalţă ideea împuţinării calitative a sufletului. Informaţia abrupt-superioară cantitativ şi calitativ celei de ieri, noi cercuri accesate pentru atingerea, totuşi, a aceloraşi idealuri de viaţă (modalitatea inducînd însă nuanţări la nivel de fond), adaptarea la ritmul societăţii- toate acestea vin să justifice, îmbrăcînd haina cauzală, glisarea perspectivei umane din interior înspre exterior. O implicare intensă în lumea mercantilă, muşcată de capitalism şi foame de finanţe, distrag omul comun de la surse ale vibraţiilor interioare veritabile. Putem privi acest fapt în contrast cu situaţia omului lăsat în urmă, cel care inhala aer de la subsoara naturii pulsînde, cel care îşi crea întrebări şi căuta răspunsuri.

Să fie informaţia auto-distructivă, în sensul că, răspunzînd întrebarilor, anulează potenţialul interogativ? În mod sigur, nu, întrucît spiritul a găsit o efervescenţă crescîndă, cu explicaţie că răspunsul atrage după sine o altă întrebare, posibil una atingînd un nivel superior celui anterior. În mod sigur, nu, întrucît - altfel - spiritul ar muri; şi omul (ca organism superior unei legume) o dată cu el. Contează însă ca întrebarea iniţială să fi fost pusă la un moment dat, aceasta deşirîndu-se apoi în altele.

Putem să gîndim totuşi că, ajungînd de la început în apa limpezită a dilemelor imediat apropiate, omului i se chirceşte tendinţa de a se indigna, de a se încrunta meditativ, ajungînd să considere multe aspecte fireşti, înglobate sferei "aşa se cuvine" (acel concept al "take it for granted" din grai insular). Neinstigat la interogaţie, îşi lansează atenţia asupra altor aspecte percepute mai ales la nivel de epidermă.

Aparenţa e că omul s-a depărtat de divinitate - ca miez de fier al bobinei sufletului, că, oricît de trist ar suna, a uitat să se îngrijească şi de pleura spirituală, că nu mai are timp şi de alte aspecte altele decît cel al traiului îmbunătăţit prin evoluţie pe scară materială.

Dacă vom considera sufletul omului pierdut în timp drept un soi de vin rar în zilele noastre, care sfidează legea oenologică a căpătării de graţie gustativă o data cu trecerea vremii, un vin al cărui secret a fost rătăcit, atunci ne putem alina la gîndul că, deşi îndoit cu apă, cel de azi ne lasă mintea mai limpede, putînd astfel să descoperim -pe alte căi - reţeta pierdută.

Adam Anilu