Dimineata.

Sînt culcată la 3 şi trezită la 8 din cauza unui referat la Ciuleandra, pe care-l am azi de prezentat. Mă gîndesc ca întotdeauna la cît de uşor mi-ar fi fost dacă nu m-aş fi îngrămădit cu el pe ultima sută de metri. Bunăoară, dacă astă-vară aş fi citit (recitit, e opera studiata şi-n liceu) cele 141 de pagini, nu-mi rămînea acum decît să răsfoiesc critica. Dar vacanţele petrecute acasă înseamnă lenevie, televizor, calculator, plimbat şi-n cel mai nobil caz, lectură extraşcolară. E adevărat că detaşarea respectivă păstrează sentimente de vinovăţie care diminueaza intensitatea relaxării sau a distracţiei, dar...

Aşadar am referat de susţinut azi. Mi-a fost repartizat prin voluntariat, dar la un moment dat trebuia să ma ofer voluntară - în facultatea asta tot ce e opţional ajunge să devină obligatoriu. Mă gîndesc la colegele mele de grupă, la cît de conştiincios şi-au notat opinii critice din Manolescu sau Crohmalniceanu şi la cît de natural le vor citi sau reproduce. Multe dintre ele nu citesc opera pe marginea căreia se desfăşoară critica, pentru că lista de bibliografie critică e oricum prea lungă pentru-a fi eroic suplimentată. Treaba asta m-a deranjat de la început, prin superficialitatea ei. Deşi am mai păcătuit şi eu de-a lungul vremii, acum vreau să fiu aşezată şi matură. Am citit abia jumăte din operă şi s-ar putea să n-am timp pentru crtică : acum e 9.00 şi seminarul îl am la 14.00. Cum a trecut oare aşa de repede ora de cînd m-am trezit?

A, da, mi-am facut tabietul! Lîngă fereastră, pe un dulap de lemn care s-ar armoniza cu mobilierul bunicilor mei, stă ibricul de cafea. Am şi filtru, dar rar îl folosesc - la cămin nu adorm niciodată toate colegele de cameră la aceeaşi oră şi nici nu se trezesc simultan. Aşadar, matinală fiind, trebuie să fiu şi silenţioasă. Nimic mai utopic, căci iarăşi ating strecurătoarea de ibric, apoi pe amîndouă de colţul dulapului, foşnesc punga de cafea iar papucii îmi scîrţîie pe covorul de factura arhaică, de asemenea. Una dintre fete se întoarce pe partea cealaltă şi-mi simt bătăile inimii continuînd zgomotul anterior. Pe coridor, în drum spre bucătărie, meditez la emoţiile prin care-am trecut şi-ncep să mă întreb serios dacă nu cumva sînt o fire împiedicată şi neglijentă. Lîngă plitele electrice găsesc femeia de serviciu, care şi-n dimineata asta bombăne nemulţumită. Pot spune exact ce vor a zice vorbele ei incomprehensibile, articulate in barbă: "Ce nesimţite! Mereu lasă mai multă mizerie ca porcii! Cum le-or fi trimis în lume părinţii ăia?! De fapt, de unde să ştie ei săracii cum le toacă odraslele banii la facultate, aruncîndu-le pe jumate mîncarea primită şi nici asta în coş, ci lîngă?!". Nu-mi place femeia de serviciu, nu-i o persoană cu simţul resemnării, îmi strică mereu dimineaţa. Îmi beau cafeaua pe coridor pe pătura primită de la cămin, care are toate atributele necesare demersului: e nespălata de cel puţin jumătate de an şi a fost folosită înaintea mea de generaţii de fete. Din fericire, azi am avut ţigări, căci ieri am rămas fără. Între timp femeia de serviciu a trecut la măturatul holului. Începe să mă irite omniprezenţa ei. Am în faţă scrumiera improvizată dintr-un borcan în care cîndva a stat supa de-acasă. Şi mă bate-un gînd să n-o folosesc cînd va ajunge în dreptul meu. Dar cheful de-a sfida şi mai ales curajul îmi pier cînd e langa mine şi, paradoxal, sînt mai atentă ca oricînd să nu nimeresc pe-alături cu scrumul. Grăbită trece pe-alături una dintre-acele multe cunoştinţe pe care ţi le faci la facultate, cu care te saluţi perseverent şi despre care nu ştii mai nimic. În cazul ăsta, nu cunosc nici măcar numele. Probabil ne-am nimerit amîndouă odată la duş şi-am pornit o mică conversaţie în timp ce ne-aşteptam rîndul. De-atunci "ne ştim". Toate figurile astea pe care le văd uneori zilnic sînt cumva parte din viaţa mea, mă fac nostalgică în interiorul acestui trai la comun, ce împinge spre socializare de suprafaţă. După ce-mi termin cafeaua, intru în cameră. S-a mai trezit o colega şi deja devin mai relaxată, emoţiile se vor împărţi acum pe din două. Mănînc pe fugă, cu gîndul la referat, pe care însă-l amîn şi mă apuc de scris gîndurile astea. Nu-mi fac bine, ma îmbie la contemplaţie şi autoanaliză. Tocmai asta trebuie evitată cu grijă: introspecţia, căci prelungită şi obiectivă, conduce la concluziile femeii de serviciu. Îmi zboară gîndul la ai mei. Ieri le-am facut surpriza de-a-i anunţa valoarea facturii la mobil. Desigur, mi-a fost ruşine de mine, aşa c-am apelat la un intermediar - o amică de-a mamei. Cîte astfel de sacrificii n-au facut în cei 3 ani ai mei de studenţie, mă-ntreb cum mai rezistă. Îmi promit că de-acum voi fi mai chibzuită cu cheltuielile şi-i voi face mîndri de mine. Apoi îmi aud un gînd subversiv care punctează energic că soluţia o va aduce terminarea facultăţii şi nu promisiunile mele. Mă miră că elanul constructiv îmi e tot mai des anulat de astfel de replici realiste. Oare asta înseamnă maturizarea mea? Atunci de ce rămîn nechibzuită? Sau poate că maturizarea nu se face decît în trepte, eu fiind ajunsă la pragul sincerităţii cu mine. Şi la urma urmei, de ce să fie realismul superior elanului idealist? Poate că nu pun bine problema.

Sînt ipocrită. De fapt mă preocupă mai mult imanenţa week-endului decît lupta dintre sistemele filozofice. Vineri merg la Sorin şi voi rămîne pînă duminică probabil. Poate e cam pripită călătoria, sîntem împreună numai de două săptămîni, dar fac 45 de minute pînă la el şi, în plus, locuieşte cu părinţii. O să mă trezesc mîine devreme, o să scot unul din ligheanele de sub pat şi-o să-mi spăl pijamaua. Numai să nu ocupe fetele înainte caloriferul, să aiba timp să se usuce. Mi-amintesc că, mică fiind, spuneam întotdeauna carolifer. Ce departe-s vremurile alea în care nu ştiam ce-i metateza. Îmi vin în gînd nişte versuri de Arghezi:

Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri
Ca să poţi să te mai bucuri.

Strînge slove, cărţi şi pană
Dă-le toate de pomană
Unui om învăţăcel
Să se chinuie şi el.

Gîndul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngînă şi te minte.

Cînd tristeţile te dor
Uită tot şi tîlcul lor.

Trebuie să mă opresc. E 10 şi n-o să mai am vreme nici măcar pentru-a termina de citit opera.

Dup-amiaza.

N-am mai ajuns la seminar, nu acoperisem mare parte din informaţie. Ce stupidă sînt, perfecţionismul nu m-ajută.

Îmi privesc în oglindă urmele lăsate de referat şi ştiu că anticearcănul nu le va face faţă. Devin patetică, nu sînt totuşi o a doua Ecaterina Teodoroiu. Dacă nu era referatul, era o ieşire prelungită în oraş şi rezultatul ar fi fost acelaşi.

Seara.

Tocmai mi-am recitit rîndurile. Mă întreb dacă nu cumva am vorbit doar despre mine şi mai putin am făcut pagini de analiză categorială. Dar vorbele Gabrielei Adalmesteanu din Drumul egal al fiecărei zile mă urmăresc, ele mi-au schiţat premizele. Sînt vorbe care m-au atins cîndva şi care-au reuşit să mă aducă într-un centru al meu, din care izvorăsc toate: "Din sala de lectură a ieşit o fată, mergea cu paşi amorţiţi, împiedicîndu-se în poalele lungi ale capotului. De ce om fi semănînd toate atît de mult cînd sîntem aici?"

Dana Voinea